9 Intrebari

10610610_1397720970528157_3268708148527247427_n

Toţi avem întrebări care ne frământă, care încolţesc în mintea noastră lansând ipoteze, analize şi incertitudini. Este natura omului să gândească, nu?

Mi-am dat seama cât de diferite sunt unele dintre intrabarile pe care mi le pun faţă de acum 10 ani, şi cât de asemănătoare altele. Şi mă gândeam, că uneori suntem şi suma întrebărilor pe care ni le punem. Si ca intrebarile ne pot fi uneori de ajutor. Pentru că întrebându-ne ajungem să ne întoarcem către noi, către sinceritatea din noi şi în sfârşit să ne cunoaştem mai bine.

1.    Ce părere am despre mine? Dacă m-aş uita la mine din afară, complet obiectiv, cine sunt?
Oare mă înţeleg cu adevărat, mă plac? Oare mă cunosc? Poate cred că sunt complet neegoista şi totuşi cei din jur nu mă văd aşa. Sau mă cred cea mai optimistă persoană din lume şi ceilalţi mi-ar zice că sunt o mare plângăcioasă care vede totul în negru.

2.    Ce greşeli am făcut în viaţa mea?

Unde nu sunt mulţumită de alegerile mele? Eu simt că e ok să ne analizăm şi greşelile atâta timp cât nu rămânem cu capsa pusă pe ele. E un mod de a evolua. Din orice punct de vedere. Pot să fiu nemulţumită de ce parteneri atrag în viaţa mea, de cum mă comport cu cei din jur, de cum îmi aleg prietenii, de ce alegeri fac în viaţa profesională, sau ce aleg să mănânc şi tot aşa. Într-adevăr, unii avem tendinţa să criticăm foarte puternic ceea ce credem noi că “greşim” şi putem deveni inamicii nostrii numărul unu. Dar dacă reuşim să trecem peste puternicul critic interior, greşelile sau ceea ce nu ne place din viaţa noastră sunt până la urmă un trigger spre schimbare si spre..evoluţia personală. Şi, desi neplăcut, din greşeli învaţă omul. Ar fi frumos să ne naştem învăţaţi şi înţelepţi dar înţelepciunea e ceva ce se construieşte în timp, nu se primeşte la pachet.

3.    Ce nu vreau să văd  la mine?

De care aspecte ale mele sunt atât de indignată, ruşinată sau am o părere atâta de proastă încât nu vreau să mi le recunosc? Toţi avem şi bune şi rele, important e să reuşim să integrăm toate aceste părţi că fiind doar părţi şi nu rău şi bine. Pe hârtie e foarte uşor de scris, mai greu e însă de pus în practică dar dacă vrem să avem o şansă la a ne accepta şi iubi cu adevărat trebuie să facem un efort şi să vedem cu ochii mari deschişi cine suntem..în totalitate.

4.    Care sunt dorinţele sufletului meu şi care ale egoului?

De multe ori mă simt prinsă în capcana de a şti sau nu şti care sunt dorinţele mele interne. Poate fiindcă inima mea nu vorbeşte cu glas tare, dar uneori este dificil să faci diferenţa între diverse nevoi egotice şi ce are nevoie sufletul nostru. Fiindcă el nu are nevoie de războaie şi conflicte şi totuşi, lumea întreagă arată ca o harta mare de ambiţii şi dorinţe de putere. La un nivel mai mic, sunt convinsă că fiecare dintre noi este prins în acest joc al puterii, al egoismului, al urmăriririi “intereselor” personale în detrimentul intereselor sufletelor noastre.

Aud de multe ori mămici care afirmă că o dată cu bebe îşi dau seama care sunt adevăratele împliniri în viaţă.  Iubirea, familia, simple things în life.  Acele împliniri erau tot timpul acolo, nu şi-au schimbat priorităţile, ci în sfârşit acele dorinţe au fost ascultate şi înţelese. Când însă nu le auzi, nu le gusti, e atât de uşor să confuzi succesul cu fericirea. Să confuzi o viaţă socială activa cu prietenia adevărată. Sau să confuzi iubirea de la personaj la personaj cu iubirea de la suflet la suflet.

5.    Îmi place ceea ce fac la job? Mă împlineşte, mă reprezintă?

Munca ne ocupă foarte mult din timpul nostru. Petrec mai mult timp cu colegii decât cu partenerul meu de viata. Nu degeaba multe relaţii se nasc la job. Aloc mai mult timp jobului decât a face activităţi care să îmi aducă plăcere, de la plimbatul într-un parc la pictat, dansat, gătit, sau făcut orice altceva drag sufletului meu. Nu tuturor ne vine cheful cand ajungem de la job sa sarim la pictat, lectii de gatit sau plimbari prin parc. Eu de multe ori alunec molcom pe canapea dupa o cina romantica si rapida in doi.

Jobul este o parte importantă a vieţii mele. Pentru marele motiv că îmi ocupă enorm de mult timp. Câteodată mi se pare absurd cât timp petrecem între 4 pereţi ai open space-urilor, cu laptopul în faţă, dând mailuri, mergând în şedinţe, scriind documente peste documente şi în fine..fiecare ştie mai bine ce face la jobul lui. Timp în care soarele se plimbă pe cer. Timp în care în Siria, Irak , Nigeria mor mii de oameni. Acel timp în care eu stau în şedinţe. E foarte ciudat şi sinistru în acelaşi timp din acest punct de vedere. Pentru că în faţa unor aspecte ale vieţii, statul cu fundul la birou pare ridicol şi absurd. Din alte puncte de vedere ne aduce o stabilitate financiară, o împlinire şi sentimentul că facem parte din ceva mai mare.
Deoarece jobul are un statut important în viaţa mea şi probabil al viitorului meu, încerc de multe ori să îmi dau seama dacă sunt unde trebuie. Dacă fac alegerile de care am nevoie. Dacă sunt omul potrivit la locul potrivit. Dacă sunt motivată. Dacă vreau să fac altceva. Dacă balanţa e mai mult înspre împlinire şi fericire sau mai mult înspre stres şi frustrare.

9053276b8a8b32772dddd91b171c8980

6.    Care îmi sunt prietenii adevăraţi?

Asta e o mare frământare personală pentru că sunt o idealistă când vine vorba de prieteni. Eu cred in prietenii in care ne ajutam, in care ne bazam unii pe ceilalti si in care poate exista incredere..absoluta cu cei foarte apropiati. Cred in prietenii in care ne gandim unii la ceilalti si incercam sa FIM in relatia respectiva, nu doar sa avem un umar pe care sa ne plangem la greu si o colega de iesit la cafea. Cred in prietenii in care am face ceva pentru cel de langa noi. Si cred in prietenii care se bazeaza pe multa deschidere si incredere. Din ce vad de multe ori in jur (nu numai in viata mea) suntem împreună la bine şi când nu am altceva MAI BUN de făcut. Noţiunea de mic sacrificiu nu prea mai există. Câţi facem un efort pentru un prieten, dacă depăşeşte nivelul nostru de  confort? Mă duc la ziua unui prieten foarte bun? Sigur că da! Mă mai duc dacă nu prea am chef sau mă simt obosit? Fac un mic sacrificiu de confort ca să îi aduc o bucurie prietenului meu şi să îi arăt că îmi pasă de el? Nu stiu cati suntem dispusi sa trecem acel prag.
Îmi aduc aminte să îmi întreb un prieten drag care mi s-a confesat că nu are o perioada bună să văd cum se mai simte, dacă are nevoie de ceva, poate doar de ascultarea mea sau să simtă că îi pasă cuiva de el? Cati facem asta? In schimb ne aducem aminte de toate mailurile importante de la birou, toate task-urile care trebuiesc indeplinite.

Cu toate că în tinereţe prieteniile erau la kilogram şi pe cât de multe erau pe atât de superficiale, acum sunt cu gramul.  Şi nu foarte profunde. Din păcate cred că oamenii se conectează între ei mult mai greu. Nu cred ca felul omului de a fi este de vina. Ci problema noastra a tuturor este ca nu mai suntem dispusi sa ne conectam. Am crezut de multe ori ca un prieten care m-a tradat este nesimtit. De fapt, nu are nici o treaba cu gradul lui de simtire sau nesimtire. Atata era dispus omul sa ofere in relatia respectiva, relatie de la care eu asteptam mai mult. Si poate si eu fac asta altora la randul meu. Problema noastra e ca nu mai suntem dispusi sa oferim.

Cu toate ca suntem oricand dispusi sa iesim la cafele in oras, cine sau vacante cu prietenii, nu mai suntem dispusi sa ne conectam noi intre noi, sa ne oferim timpul si prietenia. Pentru ca desi pare ca oferim timpul nostru cand iesim in oras sau stam la telefon, de multe ori tot pentru noi o facem, pentru ca ne plictisim si pentru ca e mai fun sa iesim cu amicii in oras. Dar cand daruim cu adevarat timp? Si prietenie?

7.    Dacă nu mi-ar fi frică să renunţ la ce am – ce aş face?

Dacă nu mi-ar fi frică că nu am bani, că nu reuşesc, că etc etc …ce aş face? La ce visez? Să fac înconjurul pământului într-un an, să mă apuc de gătit într-un mic restaurant, să am un bed and breakfast în sri lanka, să mă apuc de fotografie, sa ma fac dansatoare de dans contemporan, sa ma mut intr-o tara cu mult soare si plaje, sa fac calatorii initiatice prin lume, să înlocuiesc trezitul chinuit de dimineaţă pentru birou cu orice altă activitate care mă lasă să  încep la 10 sau când corpul meu simte că poate să înceapă.

E frumos să visezi şi nu se ştie niciodată ce dorinţa prinde putere şi străluceşte în univers, conspirând să se împlinească.

8.    Pe cine admir?

Mi se pare important să ştim pe cine admirăm şi de ce admirăm. Nu pe cine invidiem. Cu siguranţă am invidiat femei de carieră, femei frumoase, femei slabe, femei care au făcut mulţi bani, femei care păreau sigure pe ele, femei curtate de mulţi bărbaţi. Unele dintre ele poate chiar prietene fiindu-mi. Dar nu ştiu dacă le-am admirat, dacă m-am uitat către ele ca un copil pur şi simplu fericit de prezenţa lor. Poate egoul meu şi-a dorit foarte mult să fie o femeie înalta, slabă, sigură pe ea, super inteligentă, super competentă la job,  frumos îmbrăcată, cu o sută de bărbaţi la picioare. Dar…tind să cred că sufletul meu nu dă doi bani pe asta. Încă se mai ciodaneste cu egoul meu din cand in cand…

Pot fi prieteni, colegi, personalităţi, vedete, whatever…poate fi oricine. Eu simt că e bine să avem role models şi sunt convinsă că fără să ne stabilim o astfel de intenţie, toţi avem aşa ceva. Role models nu înseamnă o persoana superioara nouă, ci cineva care deţine nişte atribute pe care ni le dorim şi noi.  Important însă mi se pare că aceste role models ne zic multe despre noi. Ne vorbesc despre cine ne dorim sa fim, nu despre cine credem ca vrem sa fim.

Uită-te cu atenţie şi vezi ce îţi place la acel role model, ce admiri, şi astfel îţi vei da seama ce îţi doreşti să ai, acceptă că îţi doreşti acel lucru/ atribut/ experienţă şi poate uşor uşor îţi şi mişti cărarea înspre acea direcţie. De exemplu, ultimul meu role model este instructoarea mea de dans. Nu ştiu încă ce anume, dar e ceva ce ea “are” şi îmi doresc şi eu. Poate atitudinea, poate libertatea creativităţii ei, poate felul in care îşi da voie să fie copilăroasă într-o lume în care eu am învăţat că e greşit şi imatur,  orice e, sunt convinsă că e ceva despre mine de fapt, nu atâta despre ea. Şi e ceva ce eu am nevoie. Instructoarea mea de dans e o ghicitoare către inima mea. Fiecare om iti zice o poveste despre tine însuţi, nu te păcăli că ar fi altfel.

Alpine section of the Kepler Track, South Island, New Zealand.
9.    Dacă aş şti că nu există consecinţe, dacă aş şti că nu mă poate judecă nimeni pentru ceea ce fac…ce aş face? CINE AŞ FI?

Îmi las imaginaţia să zboare şi să mă visez pe mine, aşa cum simt să fiu, fără limite, fără să îmi pese de nimic. Nu zic că e bine sau rău, poate eu cea imaginară aş alege să dau în cap cuiva care m-a enervat, dar şi instinctele noastre mai animalice trebuie lăsate câteodată libere, măcar în imaginaţia proprie. Sau poate aş alege să spun mult mai des ceea ce simt, fără frica de a fi privită într-un mod urat. Poate mă voi duce şi le voi zice celor din jur ce mă deranjează când mă deranjează ceva, fără frică de a fi respinsă. Poate îmi voi spune părerea fără gandul că voi fi catalogata ciudată. În lumea mea imaginară, îmi permit orice, chiar şi să urlu şi la cel mai bun prieten dacă m-a călcat pe coadă. Este lumea mea, nu a celorlalţi. În lumea adevărată, nu prea mă duc să zic ce simt cu adevărat. Nu vorbesc foarte des depre ceea ce citesc sau cred, imi aleg uneori cuvintele, parerile.  Am grijă să îmi ascund kilogramele in plus de frică că iar cineva o observă şi va simţi nevoia să facă o remarcă. La fel şi despre tocuri, dacă sunt prea mică sigur se găseşte cineva să observe în gura mare cât de mică sunt, aşa, drăgălaş, bineînţeles (de obicei persoana în cauza este întotdeauna înalta şi eventual slabă, culmea). Nu o să zic ce mă deranjează unui prieten de frică că eu greşesc sau că voi supăra prea rău, ajungând în cele din urmă să fiu eu cea supărată. Aş pleca de la birou într-o zi în care simt că nu am nici un randament. Aş pleca să mă plimb în loc să mă simt sufocată într-un open space într-o zi în care oricum nu am ceva de făcut. Pe de o parte glumesc, dar cu siguranţa in lumea reala nu prea ne aparam si mai ales nu vorbim cand simtim sa vorbim. Nu stim sa zicem: “Scuza-ma, dar remarca ta m-a deranjat, chiar nu imi face placere”. Inghitim in sec si dupa turnam inapoi de 100 de ori mai mult venin. Sunt convinsa ca multi nici macar nu isi dau seama ce efect negativ au unele cuvinte aruncate peste gard, asa cum nici eu uneori nu imi dau seama de ale mele sau nu imi cer scuze rusinata de ce am facut. Da, si in loc sa imi fie rusine si sa ma critic in gand, m-as duce frumos si mi-as cere iertare.

Poate in lumea mea imi permit sa rad zgomotos, sa ma prostesc fara sa se uite cateva prietene amuzate ca la un mic clovn, as putea sa imi fac parul roz, as putea sa ies in pijamale la cafea, sau as fi o nesimtita cu cei din jur..cine stie..dar as fi eu…

Tu ce intrebari ai pe lista?

*Tot ce ai citit sunt parerile mele personale si te rog sa iei din ele ce ti se potriveste si sa lasi aici ce nu. Nu te incarca cu ce “intrebari” nu ai nevoie.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s