De vorba cu mine insami. Cararile emotiilor

846a7b26911e91ebf2a5867e993aa38a

Desi ne place sa credem ca suntem fiinte mentale si logice, de cele mai multe ori suntem prozonierii propriilor noastre emotii si ganduri.

Si desi emotia uneori nu dureaza mult, poate fi si in jur cateva secunde, cauzele ei se adauga ca niste mici caramizi la constitutia noastra, definfindu-ne modul de a gandi si reactiona.

De unde vine emotia? Si care e primul? Gandul sau emotia? Evenimentul sau gandul? Evenimentul sau emotia?

Eu cred ca primul e gandul, urmat de eveniment, si mai apoi de emotie. Uneori toate cele 3 se petrec atat de repede ca nu mai reusim sa analizam si extrage cauza si efectul.

Un mic exemplu.

Cineva ne zice ca suntem incapabili sau orice alt comentariu “negativ”, “nepoliticos”. Poate fi seful la birou, partenerul acasa, mama sau un coleg nervos.

In secunda urmatoare incepem sa cream o poveste in jurul micului eveniment precedent. Incep sa cred ca nu sunt indeajuns de bun, ca sunt prost, ca ceilalti imi vor raul, ca nimeni nu ma iubeste, ca oamenii sunt rai si nerecunsocatori si tot asa.

Incep sa simt emotia. Durere, furie, tristete De cele mai multe ori incep sa o simt si fizic: crampe sau dureri de stomac, senzatie de raceala, caldura, greata, amorteala, lipsa aerului, atac de panica. Uneori senzatiile sunt de scurta durata sau foarte firave, alteori mai puternice sau mai de lunga durata. Corpul niciodata nu minte si ne arata cu o mare precizie cand ceva nu este in regula. Pacat ca noi nu prea il ascultam si ne facem ca nu vedem emotiile care vin si ne slefuiesc putin cate putin fiecare curbura a sufletului nostru.

Dupa urmeaza alegerea: momentul in care desi nu pare ca e facut constient, ne cream o credinta si un comportament. Decid sa nu mai am incredere in nimeni, alerg la frigider sa mananc, beau o bere ca sa uit, sa ma linistesc. Fug la shopping. Tip la partener, la copii, incep sa ma umplu de ura, frustare, sa imi plang de mila, sa condamn sistemul, lumea, viata. Si viata mea, usor usor a mai creat un comportament, o frica si o judecata impotriva mea si a celorlalti.

Si totul se petrece atat de repede. Emotia are cateodata puterea unui val daca nu chiar al unui tsunami. E de ajuns comentariul negativ al cuiva ca sa incepem sa ne credem inutili, prosti, urati, neiubiti, neimportanti. Ziceam mai devreme ca primul insa e gandul. La baza sta de fapt o credinta deja create despre mine si ce e in jur. Problema adevarata e ca noi deja credem ca suntem prosti, neiubiti, urati si incapabili. Fiecare intr-un grad mai mic sau mai mare. Ne place sa le numim puncte sensibile. Fiecare dintre noi e o harta de mai multe sau mai putine puncte sensibile. Aceste puncte sensibile nu sunt de fapt decat ganduri si credinte pe care noi le avem deja despre noi. Sunt fricile noastre ca am putea fi urati, nedemni de iubirea si aprecierea celoralalti, nedemni de o viata frumoasa si senina.

Din pacate e greu si pentru ceilalti sa aiba grija la toate posibilele puncte sensibile ale celor din jur. Sunt convinsa ca fiecare mai calca stramb cateodata, mai zice ceva ce face pe altcineva sa sufere, mai scapa o jignire, chiar si involuntara, nu mai zic de cele rautacioase si intentionate. Nu ne vom putea proteja de aceste “atacuri” nici macar in familie, atata timp cat “punctele noastre” sensibile stau bine mersi.

0cd9fb440bcd55e8b08a6f862d870859222

Si te-ai intrebat cum se intampla ca tot timpul apare cineva sa zgandareasca punctele acelea sensibile? Am o groaza de “defecte” de care nimeni nu se ia, nimeni nu e interest de ele. Pentru ca nici mie nu prea imi pasa de ele. Dar exact defectele care incerc din rasputeri sa le resping, sa le ascund, parca atrag ca un magnet diversi prieteni si colegi care sa imi aminteasca de existenta lor. Si de asta cred eu, ca primul este gandul, inaintea intamplarii. Pentru ca gandul meu atrage intamplarea. Gandul ca eu sunt incapabila atrage la un moment dat o conjunctura de evenimente care sa imi demonstreze ca sunt incapabila. Va atrage comportamentul rautacios al unui coleg sau o nereusita pe care eu din propria mea frica o creez.

Ca niste tentacule subtiri si lungi, toate fricile mele isi cauta hrana in mine si in afara mea.

Nu scriu azi despre rezolvari pentru ca nu stiu care e rezolvarea. Sunt multe teorii, sfaturi, si e posibil ca fiecare sa isi gaseasca propria rezolvare fara sa fie o schema general valabila.

Stiu ca ne plac retetele cu pasul 1, 2 si 3…dar cand e vorba de suflet si complexitatea fiintei umane, de trecutul fiecaruia in parte, cam greu sa indesi totul in cativa pasi. Cam greu sa gasesti retete univeral valabile. E usor sa zici sa nu iei personal nimic dar stim cu totii cat de usor cadem in aceeasi capcana. Am incercat sa imi analizez mult momentele care le-am considerat jignitoare sau ratate, sa merg spre cauza lor, sa descopar emotia din spatele emotiei si tot asa. Am incercat sa aplic iertarea, acceptarea. O meditatie. O yoga.  Nu pot sa zic ca am reusit sa deslusesc labirintul dar pot zice ca sunt mai ok decat acum cativa ani. Mai constienta. De mine si ce fac. Si uneori mai pesimista ca nu reusesc sa ma opresc din a ma sabota. Si cine stie, poate ce construiesti in ani si ani de zile dureaza ani sa ii decosntruiesti. Poate fiecare are ritmul si rezolvarea lui. Dar singura “rezolvare” in care NU cred e aceea de a trece fara sa te uiti la toate supararile si mahnirile tale incercand sa le pitesti in cutia Pandorei. Chiar cred ca desi e ok sa fim fericiti si bucurosi, trebuie sa existe un echilibru intre aceasta bucurie si statul cu tine in care sa iti asculti micile dureri si probleme si sa incerci sa fii macar constient de ele daca nu le poti rezolva. Cel mai bine e sa poti sta cu propriile temeri fara sa le lasi sa te domine, sa te manance. Sa le privesti detasat, ca parte din tine, incercand sa gasesti lectia din spatele ei. Ca o harta a misterelor si comorilor. Nu cred ca s-a nascut inca omul fara probleme, dureri sau traume. Toti purtam o mica cutie a Pandorei cu noi. Doar ca din cand in cand e bine sa mai incercam sa facem ordine. Pentru noi, pentru copiii nostri, pentru lumea asta la care toti contribuim cu rautate, pesimism si lipsa de iubire.

557260_397981703592580_948888751_n

Da, ar trebui sa ne iubim mai mult.

Da, ar trebui sa avem incredere in noi intr-atata incat sa nu credem sau sa ne afecteze ceea ce zic ceilalti despre noi.

Da, ar trebui sa avem nevoie doar de noi si de nimeni altcineva pentru a fi fericiti si impliniti.

Da, ar trebui sa ne acceptam pe noi si cei din jur.

Si da, ar trebui sa nu renuntam la acest vis frumos.

Oricat de greu si imposibil ar parea, emotiile lasate de capul lor vor slefui identitati din ce in ce mai inchise, mai inraite, autoritare, control freaks, dependente de cei care nu ne hranesc fricile si multe altele. Ne place sa numim asta umanitate, normalitate, firea omului. Eu refuz sa cred ca viata e doar atat. O lupta de supravietuire, de rezistenta, de momente proaste sau bune, de intuneric si lumina lasata la cheremul destinului.

Imi place sa cred ca suntem mai mult de atat, mai puternici, mai curajosi, mai profunzi. Imi place sa cred ca suntem capabili de expansiune, de iubire profunda, completa, de fericire simpla si fara limitari.

Imi place sa cred ca reusit in viata nu este cel care a razbit si a trecut cu brio peste amaraciunile ei, ba chiar cu cateva rezultate palbabile gen o cariera, o avere, o casa, un copil cu doua facultati si 10 diplome. Cred ca reusit, daca putem folosi cuvantul acesta fara conotatii gresite, este sa treci prin viata fericit, usor, liber, neingradit de propriile ziduri, cu inima deschisa catre ceilalti pentru a primi si darui. Cred ca un om reusit e cel care a gustat iubirea si s-a imbatat cu ea. Un om care nu se inchide emotional permitandu-si iubirea cu picatura de frica refuzului si esecului. Un om care a inteles ca limitele sunt propriile creatii. Un om care a gustat fericirea, a visat, a implinit, a glumit, s-a jucat, a incercat. Un om care a reusit sa ii iubeasca pe cei din jur, sa ii accepte fara sa se incorseteze cu multe randuri de prejudecati si judecati asupra lor si a lui.

Avem tendinta sa credem ca cei mai cei sunt cei care s-au luptat cu multe mori de vant ca sa reuseasca. Dar daca morile de vant sunt creatia propriilor noastre ganduri si pareri despre viata?… Daca cei mai cei sunt cei mai din umbra, cei care nu ies in fata sa dovedeasca nimic, care nu simt nevoia de premii, laude si victorii.

Se zice ca pe patul de moarte Alexandru cel Mare a inteles ca in ciuda numeroaselor sale cuceriri pleaca din lumea asta cu mainile goale.

Sper sa nu plecam si cu inima goala…

4d0ad19718e3b67a0bd72cb8ad1506ae

*Tot ce ai citit sunt parerile mele personale si te rog sa iei din ele ce ti se potriveste si sa lasi aici ce nu. Multumesc ca ai avut rabdare sa citesti.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s