Conflictul. Eu, proiectia mea, trecutul meu. Celalalt, proiectia lui, trecutul lui

de3718cf3098501dbd62bc4730f44cd6

Unul din subiectele mele preferate sunt proiectiile. Cred ca la baza oricarei relatii reusite, de iubire, prietenie, job – stau aceste proiectii si cat de mult retraim trecutul si copilaria. Am mai scris despre ele, dar mi se pare un subiect de care nu m-as mai plictisi, mai ales ca e ceva ce facem zilnic. Si mai cu seama, facem in relatii. De curand am fost la un curs de comunicare in cuplu, foarte dragut si as putea zice folositor, doar daca intelegi si partea de proiectie pe care o aduci cu tine in relatie si nu te limitezi doar la a urma atent niste reguli de limbaj constructiv. Altfel, comunicarea ramane un subiect de natura unei ambasade. Stiti intalnirile acelea cand ambasadorul cutarei tari se intalneste cu ambasadorul altei tari? Totul se petrece cu zambete perfect controlate, cuvinte atent alese si subiecte dezbatute ca la carte, in care toata lumea are dreptate. Posbil acest stil de comunicare sa foloseasca foarte bine unor persoane cerebrale si care au nevoie de carari bine delimitate in viata, ca sa stie care este drumul corect…catre inima celuilalt. Eu sunt mai romantica de felul meu si nu cred in reguli, ma enerveaza teribil ideea de a urma un plan ca la carte. Sunt si o persoana condusa de emotii si ceva bazat pe multa logica si educarea mintii iar nu ma ajuta. De aceea mi-am gasit propria mea cale. Inainte sa invat sa comunic cu partenerul meu, vreau sa invat din conflictele care apar. Vreau sa invat despre mine. Scopul relatiei mele nu e sa fim fericiti..e sa fiu fericita in acea relatie. Si cred ca pentru nici o persoana nu e fun atunci cand incearca la nesfarsit sa faca o relatie si o comunicare a mearga. Dar altfel de satisfactii ai atunci cand incerci sa si inveti prin prisma unei relatii. Sa inveti despre tine. Asa ca dupa cateva relatii pe care le-am incercat sa le fac sa mearga prin diverse mijloace, am hotarat ca eu sunt importanta intr-o relatie, si nu celalalt sau relatia in sine. Si am inceput sa ma uit in interiorul meu, in loc sa ma uit mai mult la el si actiunile noastre ca si cuplu. Mi s-a parut mai motivant sa fac ceva pentru mine, decat tot timpul pentru o relatie in care aveam bineinteles senzatia ca numai eu fac, numai eu contribui si celalalt nimic.

Pe mine m-a ajutat foarte mult sa imi descopar (o parte din) proiectiile create in cel de langa mine. Si desi de multe ori am zis ca asta e cel mai greu task de lucrat, acum mi se pare simplu. Pentru ca in doi e mult mai simplu de lucrat, de iertat, de inteles. Cel mai greu acum mi se pare sa iti rezolvi proiectiile cu ceilalti, atunci cand esti doar tu si proiectia ta. In cuplu, esti tu, proiectia ta, el si proiectia lui. Si fiindca de multe ori exista si iubire la mijloc, si nu doar dependenta, cuplurile mai reusesc sa lase proiectiile deoparte. E o mare miza la mijloc: ani petrecuti impreuna, o casnicie, o iubire de-o viata, un copil, o familie. La job sau intre prieteni, aceste mize nu mai exista si de multe ori fiecare ramane cu proiectia lui in brate, blestemandu-l pe celalalt. Incerc insa sa nu imi pierd increderea ca si aceste proiectii pot fi lucrate la un moment dat.

Revenind insa la cuplu, traiul in doi favorizeaza cel mai mult izbucnirea conflictelor, discutiilor in contradictoriu, deoarece fiecare trigareste ceva in celalalt. Crezi ca nu ai conflicte? Think again. Conflictele dorm in noi. Mai devreme sau mai tarziu, triggerul de care are nevoie acel conflict sa apara, va aparea. Si desi par ceva de respins, ar trebui sa invatam sa le fim recunoscatori celor care, lovindu-ne, ne fac sa explodam, doarece abia atunci avem o sansa de a o observa ce se petrece in noi – caci ceea ce se petrece in noi ramane in cea mai mare parte a timpului inconstient.

Adevarul e, ca fara conflictele din viata noastra, nu am intelege cine suntem. Nu ne-am descoperi. Fara niste conflicte adesea explozive si fara suferintele noastre interioare, partea cea mai buna a sinelui nostru ar ramen inchisa in noi. Bineinteles, viata nu trebuie sa devina un mointagne rousse de conflicte in speranta ca doar asa ne vom descoperi, dar eu cred ca o viata in care fugim de noi insine, fiind in permanenta “fericiti”, ingropand din fasa orice perioada mai grea si mai nefericita, ei, acest tip de viata nu ne va duce inspre noi. Cum acest blog este un blog de descoperire de sine, si nu despre cum sa traim politically correct, eu sustin conflictele in cuplu..cu conditia ca macar o parte din ele sa fie lucrate si intelese cu adevarat.

Din cand in cand, viata ne da cate o “lovitura” pentru a ne aminti ca in noi se afla comoara. Atunci trecem prin crize interioare/ spirituale, boli, depresii, divorturi, demisii, esecuri…Tot atatea invitatii de a ne uita in interiorul nostrum spre a gasi comoara uitata din noi.

Stiu ca o cale foarte usoara cand apar aceste lovituri e sa ne umplem golurile cu activitati si persoane care ne fac sa uitam de durerea din noi. Multi gasesc implinirea in copii, iubit, prieteni, job sau un hobby. Pe mine insa ceva ma tine. Ma face sa cred ca desi e foarte bine sa ai niste activitati frumoase in viata, care sa te ajute sa nu mai suferi, sa te gandesti la lucruri triste, nu e bine in acelasi timp sa pui capacul. Pentru ca acele perioade vor reveni atunci cand capacul e dat jos voit sau din greseala. Grav e cand e dat din greseala. Ca nu stii ce te-a lovit. Inca incerc sa gasesc lectia din orice lovitura. Uneori reusesc, uneori nu, uneori lectia se lasa asteptata mult. Uneori lovitura revine. Si o iau de la capat. Dar sper sa apara o zi cand eu voi fi mai aproape de mine si ma voi simti libera si pulsand de energie. Ziua in care nu voi mai cere de la nimeni sa imi valideze propria fericire si persoana, si cu atat mai putin de la partener.

lhay12

Cum tema acestui post este despre proiectii, revin cu un frumos exemplu de conflict de la Guy Corneau.

Helene si Andre traiesc impreuna de cativa ani. In aceasta seara, izbucneste o cearta intre ei, deoarece, o data in plus, Andre a luat fara acordul lui Helene o decizie care o implica si pe ea.

HELENE (ton plangacios): M-am saturat. Mereu aceeasi poveste. De cate ori trebuie sa ti-o repet? Vreau sa ma consulti inainte de a lua hotarari care ma privesc. O cina sambata seara cu prietenii nostril…s-ar fi putut sa fiu ocupata sambata seara!

ANDRE(hotarat, vessel): Nu, draga mea, nu ai fi putut fi ocupata; noi suntem mereu impreuna sambata seara. Asa ca m-am gandit sa iti fac o surpriza, invitandu-i pe prietenii nostrii.

HELENE: Cand faci asemenea chestii fara sa vorbesti cu mine, ma deranjeaza. Am impresia ca nu contez deloc.

ANDRE: A, imediat, cuvinte mari! Stii bine cat de mult contezi pentru mine. Am facut-o pur si simplu din cauza faptului ca, atunci cand iti cer parerea, dureaza o vesnicie pana te decizi.

HELENE: Poate ca am nevoie de putin cam prea mult timp ca sa ma hotarasc, dar sa stiic a si eu am dorinte.

ANDRE: Posibil, numai ca eu nu te aud niciodata vorbind despre ele. Ieri, de exemplu. Voiam sa mergem la restaurant sit e plnageai amarnic de alegrea mea. Imi spuneai ca marile braserii, unde toata lumea vine ca sa fie vazuta, nu sunt pe gustul tau. Asa ca ti-am cerut sa propui un alt tip de local. Si nu mai stiai ce sa zici. Eram consternate. Si acum tot acolo ajungem. Mereu este la fel! La fel cum se intampla cand vine vorba despre cinema, weeknd, cinele intre prieteni.

HELENE: Exagerezi!!!! Nu e MEREU asa! Adevarul, Andre, este ca nu indraznesc sa-ti propun locurile care-mi plac mie pentru ca tu nu te-ai simti in largul tau acolo.

ANDRE: De unde stii daca niciodata nu propui nimic?

HELENE: Stiu si gata! Mie-mi place sa mananc la bar, in mici localuri, cu un decor cat mai sumar. Iar tu le detesti.

ANDRE: Ceea ce detest, Helene, este ca tu crezi ca stii mai bine decat mine ce-mi place.

HELENE: Nici tu nu esti mai breaz! Hotarasti in locul meu ce o sa fac sambata seara si imi impui hotararea ta.

ANDRE: Ma gandeam sa-ti ofer o bucurie…Oricum nu vei sta singura in bucatarie sa gatesti. O sa te ajut!

HELENE: Sa ma ajuti, sa ma ajuti! Tu NU ma ajuti, Andre: te faci ca ma ajuti. Aduci sacosele si ma privesti in timp ce gatesc, band o bere. Nu stii ce inseamna sa ajuti pe cineva. Esti complet absorbit de problemele tale. Eu trebuie sa ma supun dorintelor tale si chefului tau.

ANDRE: Helene, inceteaza! Daca te-ar asculta cineva, ar spune ca esti o sclava.

HELENE: Uite, asta ma descurajeaza, toata chestia asta, si sunt dezamagita ca ajungem din nou aici dupa atatia ani de cand suntem impreuna. Am impresia ca situatia nu se va schimba niciodata. Tu nu esti in stare sa ma iubesti, Andre. Daca m-ai iubi, lucrurile ar sta cu totul altfel.

ANDRE: Daca m-ai iubi, daca m-ai iubi…Dar te iubesc Helene. Zi mai bine ca nu ma consideri la inaltime. E ca si cum n-as fi niciodata la inaltimea asteptarilor tale. Nu spun niciodata ce ar trebui sa spun…nu fac niciodata ce ar trebui sa fac…

HELENE: Of, asta-i culmea. Ma indignezi cu una din hotararile tale, iar acum tu esti biata victima. E prea mult pentru mine. Aveam nevoie doar sa ma asculti un pic. Da nu merge niciodata; s-ar spune ca esti incapabil de asa ceva. De fiecare data cand plang, te infurii fara macar sa incerci sa intelegi. Ei bine, cina ta, poti sa ti-o bagi..undeva!

Daca m-as uita la replicile din cearta lui Helene cu Andre, chiar daca motivul certii lor nu l-am experimantat, in schimb cuvintele si emotiile pot sa zic ca aproape 100% le-am trait. Cred ca sunt fraze pe care cuvand cu cuvant le-am zis sau le-am auzit.

Cei doi nu comunica intr-o maniera constructiva. Asta e adevarat. Dar mai poti fi atent la cum comunici atunci cand in tine explodeaza dureri foarte puternice? E ca si cand Helene si-ar zice “Ei, nu e adevarat ca Andre nu se gandeste la mine, situatia nu reflecta nimic despre mine. Eu interpretez. El a propus o cina, eu pot sa refuz, fara sa iau nimic personal si sa interpretez”. Helene isi poate zice asta de 100 de ori in cap si a 101 oara poate ca va lua prima cratita si i-o va tranti in cap lui Andre. Sau va tranti usa si se va izola in alta camera. Pana uita. Pentru ca nu doar sa comunicam “corect” e important, si de a nu lua nimic personal, dar si sa fim atenti la rani interioare care se activeaza in noi. E ca si cand i-ai zice cuiva cu o rana pe picior sa participe la un maraton…cu zambetul pe buze. Nu poti alerga fericit cand piciorul te doare. La fel, nu poti comunica in cuplu corect, cand pe tine te dor in interior prea multe si tot ce zice celalalt, iti trezeste puternice ganduri negative si amaraciuni.

Sa ne uitam insa un pic la Helene si Andre si ce s-a intamplat in dedesubturile discutiei lor. In mod obisnuit, pentru ca un conflict sa izbucneasca, trebuie sa se fi intamplat ceva intre doua sau mai multe persoane. Trebuie ca incidentul sa fi fost provocat de o atitudine sau un comportament. Astfel, Helene reactioneaza la comportamentul lui Andre care, inca o data, a luat o hotarare fara sa vorbeasca cu ea. Comportamentul lui Andre reflecta atitudinea lui interioara: el nu crede ca Helene va fi in stare sa se decida si tot asa. Atitudinile si comportamentele adoptate de ei ne vorbesc deopotriva despre trecutul lor de cuplu si despre trecutul fiecaruia dintre ei, inainte de a fi impreuna. Prin identificarea elementelor din trecut care sunt responsabile pentru o situatie actuala, facem ceva foarte important: punem capat proiectiei aruncate asupra partenerului sau a partenerei. Ne dam seama ca el nu a fost responsabil de naumite circumstante.

“Retragerea proiectiilor consta in a face efortul de a observa daca trasatura de care il acuz pe celalalt nu nimi apartine cumva. Daca Helene il acuza pe Andre de dorinta de dominare, spre ex, inseamna ca nu vede in ce masura poate fi chiar ea dominatoare in supunerea ei. Asta nu inseamna ca Andre nu are spirit dominator, caci, la urma urmei, trebuie sa existe un carlig in care sa ne agatam proiectiile. Judecandu-l si condamnandu-l, Helene se judeca si se condamna pe ea insasi, deoarece, fara sa-si dea seama, face acelasi lucru ca si el. Judecandu-i si condamnandu-i pe ceilalti, adesea ne judecam pe noi insine, dar fara sa ne dam seama”.

Mergand mai in adanc, acest conflict are nevoie de o istorie. Care sunt elementele din trecutul lui Helene care au semanat in ea o atat de pregnanta nevoie de intelegere?

75d6f6d2956be6120d8be01dd7ff20ea

“Ea este a doua dintr-o familie cu 3 copii. Cum era gurmanda si avea tendinta de ingrasare, devenise repede micuta dolofana a casei si fusese chinuita de glumele rautacioase si umilirile fratelui si tatalui, care, in mod intentionat, se coalizau pentru a-i inventa porecle. In plus, Helene era mult mai introvertita decat fratele si sora ei. I se parea ca e mai lenta la mine. La masa, nu reusea sa se strecoare in ritmul vioi al conversatiilor. Asadar tacea. Sau se refugia in camera ei, pentru a se juca singura. Helene a depasit etapa acestei copilarii in aparenta lipsita de greutati, dar avand o mare neincredere in ea si o dorinta apriga de dependenta. Simtea nevoia sa intalneasca oameni ca ea. Anii de studii reusisera sa ii satisfaca partial setea de acceptare si de sprijin, prin cateva prietenii privilegiate. Totusi, in domeniul iubirii, se astepta sa se produca veritabila reparatie a trecutului. In relatia cu Andre, ea abia indrazneste sa-si exprime gusturile si dorintele: se simte vinovata ca le are si nu-i sta la indemana sa le dea glas. Helene se regaseste intr-o relatie similara cu cea cunoscuta in familia ei.

Andre provine dintr-o familie foarte diferita de cea a lui Helene. La el, trebuia sa te bati ca sa existi. Avea un tata autoritar si frustrat, care isi cam ratase viata si care se razbuna, instaurand acasa o disciplina militara. Liniile paterne care ii leganasera copilaria erau variatiuni pe teme :”Esti o nulitate! Esti un idiot! Nici macar sa nu incerci, ca nu o sa fii in stare! Nu te vei ridica niciodata la mare inaltime”. In consecinta, Andre alesese sa joace mai degraba rol de dracusor. Era ca si cum si-ar fi spus: “Daca nu-i pot atrage atentia prin talentele mele, voi ajunge la el prin intermediul nazbatiilor”. In loc sa se aplece, Andre se revoltase. Cuvintele aspre ale tatalui avusesera un singur efect: ii intarisera hotararea de a se indoi de orice autoritate si de a o desfide. Si in cazul lui, asteptarea unei reparatii morale se deplasase inspre iubire. Parea mai usor sa fii dominator fata de o femeie iubitoare, sa gasesti in ochii ei admiratia dorita. Timiditatea lui Helene o facea o candidata ideala. Dar iata ca Helene nu se comporta cum fusese prevazut. Chiar daca nu exercita nici o autoritate asupra lui, il facea totusi sa se confrunte cu o situatie care semana cu cea din copilarie: sa nu stie cum sa raspunda asteptarilor celuilalt. Ca si inainte, asculta cuvinte de genul: “Esti o nulitate. Esti un imbecil. Nu vei fi niciodata in stare”. La fel, cum in ceea ce o privea, Helene nu inceta sa auda: “Nu te iubeste, nu apartii acestui cuplu. O sa te paraseasca.”

Iata care este forta trecutului si a complexelor create pe baza lui. Ele sfarsesc prin a ne deforma realitatea, ca si cand am purta ochelari de soare. Iar Helene si Andre, ca multe alte cupluri sunt prizonierii unei copilarii pe care o repeta. Helene, prin dependenta ei afectiva fata de Andre. El, printr-o incercare de dominare menita compensarii sentimentului ca este o nulitate, incercare care il aduce la lipsa de respect fata de Helene. Si desi ar parea aceste complexe si proiectii niste lucruri nedorite, de nefolos, ele sunt singurele care ne fac sa simtim in intreaga noastra fiinta din ce anume este alcatuita cusca noastra vie.

Ce se petrece in Helene? Ea a tras concluzia ca este prea diferita de familia ei, drept urmare este impulsionata sa caute intelegerea, dar fara sa creada in ea cu adevarat. Aceasta credinta combinata cu teama de singuratate ajunge la o credinta de genul: ‘Daca indraznesc sa ma afirm, voi fi respinsa si ma voi trezi singura, asa ca mai bine tac.’
De asemenea, ‘Esti o nulitate! Esti un imbecil!’, cuvintele pe care le repeta tatal lui Andre, s-au transformat pentru el in ‘Nu sunt la inaltime, nu voi face nimic bun niciodata!’ Asociata fricii de a nu fi strivit si comportamentul de dominare pe care aceasta a produs-o, credinta lui se formuleaza in prezent astfel: ‘Daca nu lovesc eu primul, voi fi pus la zid si atunci isi vor da seama de lipsa mea de valoare’. Generalizata, legea devine: ‘Lumea este rea. Trebuie sa stai cu garda sus’.

“Daca Helene devine constienta ca ranile din copilarie ii provoaca suferinte si o fac sa ajunga la bunul plac al celuilalt intr-un fel de asteptare magica, va putea, incetul cu incetul, sa iasa din starea ei de dependenta si sa-si asigure propria securitate, va putea sa se accepte pe sine. Si va reusi sa mangaie si sa inteleaga fetita umilita din ea. Acelasi lucru este valabil pentru Andre. El trebuie sa inteleaga ca nevoia lui constanta de admiratie si incurajari ascunde teama ca nu este la inaltime – teama izvorata dintr-o copilarie traita intr-o disciplina excesiva. Acceptand sa isi treaca in revista trecutul dureros, el va putea da o sansa baietelului de altadata si-l va putea incuraja sa-si ia zborul in viata. Astfel, anturajul nu-l va mai vedea ca pe o persoana care incearca in permanenta sa domine situatia, pentru a-si masca in felul acesta cautarea inconstienta de complimente”

4eb4dc2c11e75f9700fef6a08f491b17

Mi-a placut foarte mult acest mic exemplu. Uitandu-ne la cei doi, si de fapt ce ascundeau in spate niste cuvinte care puteau fi interpretate ca jigniri sau lipsa de respect, situatia nu mai pare asa usoara. Pentru ca nu stim ce dureri din trecut pot trezi cuvintele sau actiunile noastre. Si poate ne face sa ne gandim atunci cand mai zicem una, alta acasa, si celalalt se infurie, ca poate furia lui ascunde o durere mare in interior. Si poate invatam sa ii respectam durerea. Si poate invatam si sa fim compasivi fata de celalalt. Macar dupa ce ne trece si noua furia daca nu se poate pe loc.

Si sunt convinsa ca putem avea vieti fericite, fiind atent la celalalt si incercand sa nu ii apasam butoanele oricat de mult ne-am dori. Dar oare butoanele alea nu au nevoie si de o altfel de abordare decat sa nu ne uitam la ele? Multe cupluri se tem sa isi recunoasca adevaratele probleme de teama esecului. Sau noi in general preferam sa fie totul bine si perioadele proaste sa fie vazute doar ca niste momente trecatoare carora sa le asteptam sfarsitul. Preferam activitati in care ne gasesim pasiuni comune, timp petrecut in buna dispozitie, facandu-ne ca nu vedem micile sau marile conflicte care apar, ca nu sunt importante. Dar nici o relatie si nici o experienta nu e un esec. Poate pe langa a ne gasi activitati care sa ne distraga atentia, am putea lasa si un pic de timp pentru noi cu noi, ca sa vedem ce e in interiorul nostru. Poate am putea si analiza un pic un conflict, nu doar sa il incheiem cu un imi pare rau si un sarut dulce. Am putea privi conflictele si din alte puncte de vedere, nu numai cele de orgoliu sau victimizare. Si poate de acolo, fiecare isi gaseste o cale si o solutie. Eu una asa visez…

*Tot ce ai citit sunt parerile mele personale si te rog sa iei din ele ce ti se potriveste si sa lasi aici ce nu. Nu te incarca cu ce nu ai nevoie. Multumesc.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s