Doua fericiri traite si paradoxurile lor

b5db28ffe6a2e079b54f4b72183ab6cc

Cateodata simt ca traiesc intr-o lume guvernata de paradoxuri si piese peste piese care la final nu dau ceea ce trebuie.  Paradoxul meu preferat este cel legat de fericire. Cu toate ca toti admitem la cafea ca fericirea e o stare interioara pe care doar trebuie sa o lasi sa fie, nimic mai mult, ne trezim cum alergam constient sau inconstient dupa metode care nu fac altceva decat sa ingradeze aceasta fericire. Printre metodele preferate de noi oamenii fericiti: bani, cauze nobile carora sa imi dedic viata, succes, familie, iubire, frumusete, apreciere, pozitie, respect..si lista e lunga lunga.

Foarte putini dintre noi ne lasam sa…fim, si sa cautam naturalul si nu nenaturalul. Pentru cei care au gasit calea naturala de a fi, ceea ce eu cred ca e mai degraba o buna ascultare a vocii interioare, lucrurile merg usor si de la sine. Fara multe artificii. Pentru noi ceilalti, simtim ca viata e un carusel pe care incercam din rasputeri sa il controlam. Cu mainile goale. Si uneori, vrem sa il controlam, dar nu stim nici macar in ce directie. Nu stim ce vrem, ce ne place, ce ar putea sa ne faca fericiti.

  • Doua fericiri

Azi vreau sa scriu despre doua tipuri de “fericire” cu care m-am confruntat. O fericire pura, blanda, expansiva, care vine din interior si se proiecteaza si in exterior pentru ca lumea imi pare mai frumoasa, iubitul imi pare mai drag si totul se armonizeaza cumva cu mine. Oamenii mi se par mai frumosi si cumva reusesc sa fiu mai toleranta cu universul in care traiesc.

Dar am simtit de multe ori si o fericire “mentala” – care ma face sa ma simt importanta, speciala. La inceput nu mi-am dat seama de diferenta intre cele doua, pareau nivele diferite ale aceluiasi spectru de emotii. Cu timpul am inteles ca orice “fericire” care imi hraneste “masca”, ar fi bine sa o mai privesc o data. Cum imi dau seama? Pentru ca nu vine din interior, depinde de ceva din exterior, si cel mai important – in momentul in care acel trigger din exterior dispare, nu doar ca dispare si fericirea mea, dar cad in nefericire, apatie, frustrare, neimplinire sau chiar depresie.

Nu stiu daca aceste fericiri mentale trebuie interzise sau puse sub pres. Cu siguranta mie mi-au dat un sentiment foarte placut de implinire…mai ales daca se putea sa fiu si deasupra altora in aceasta ecuatie (in mintea mea bineinteles). Nu sunt in masura sa prezic ce trebuie sa simtim, dar cred insa ca fericirile ar trebui privite cu mai multa atentie. Si sa vezi ce anume se bucura in tine. Nevoia de a fi special, nevoia de a fi presus de altii, o dependenta la care nu poti renunta, o nevoie de siguranta, o nevoie de control la care nu poti da drumul? Cred ca o simpla privire e de ajuns. Ca sa nu hranim ceva de care nu avem nevoie si care in timp se poate transforma intr-un mic monstru.

  • De ce fericirea e un paradox?

Pentru ca inventam motive sa o simtim. De multe ori nici nu ne dam seama. De si mai multe ori nu vrem sa recunoastem. Cand eram mai tineri, toti ne-am creionat in cap o viata care sa ne faca fericiti. La baza ei a stat obtinerea fericirii. Acum luptam sa o implinim, uitand ca singurul scop al acelei calatorii era fericirea. De ce ti-ai dori bani, faima, iubire, apreciere, respect? Pentru a fi fericit. Nu pentru ca asa trebuie, asa da bine, asa a zis mama etc.

Si ce am mai uitat? Ca de cand eram mici si pana acum timpul a trecut si poate am mai descoperit si altceva despre fericire, nu doar ce stiam atunci.Si pioate totusi alergam dupa cai verzi pe pereti cateodata. Doar ca ne e foarte greu sa acceptam ca ne-am putea schimba, ca am putea gandi altfel decat acum 5, 10, 20 de ani. Ca si cand noi suntem produsul judecatii noastre si fara principiile, legile si ideile bine inchegate de ani de zile …am fi nimic, am fi goi. Oare?

Sau fericirea e un paradox pentru ca toti vorbim despre fericirea aflata in lucrurile marunte ale vietii dar am arunca-o imediat pe geam pentru fericirea data de un bilet castigat la loto.

Sau fericirea e un paradox pentru ca de multe ori incercam sa aratam cat de fericiti suntem si impliniti (doar avem in sfarsit tot ce ne-am dorit) si totusi un gol inca il simtim..deep down inside.

  • De ce a face ce ne place e un paradox?

35c0917f2cb1ed6e8728c5efa7679e30

Pentru ca a face ce ne place se face din suflet, nu din minte. Cautam cu mintea sa facem ce ne place, dar mintea nu prea are nimic de zis in alegerea asta. Pentru ca a putea afla ce iti place inseamna sa reusesti sa iti asculti vocea interioara, si nu a mintii. Si multi am uitat sa facem asta. Dupa care ne-am pacalit ca a face ce iti place inseamna success, inseamna recunoastere, reusita, inseamna sa fii apreciat, iubit, util. Am vanat joburi sau pasiuni care unde a reusit si dupa am inceput sa vanam si mai abil succesul. Iar succesul apare…INTOTDEAUNA. Sta mai mult sau mai putin. Dar el vine sa ne arate de fiecare data ca fara el suntem goi si neimpliniti. Frustrati, tristi, deprimati. Vine sa ne arate ce suntem de fapt fara el. Noi insa vedem doar ce suntem cand e si el acolo.

Cand “el” nu e, incepem sa dam vina pe job, pe mediu, colegi, pe depresii, destin sau propria incompetenta. Ca doar noua ne place la nebunie ce facem dar colegii sau proiectele neplacute strica tot. Si cel mai mult imi place cand aud cum ne place sa muncim 10-12 ore pe zi…de frica sa nu dam drumul la control. Daca as ajunge sa nu ma mai satur sa muncesc 10 ore pe zi fara pauza (si nu pentru business-ul meu personal) mi-as pune cateva intrebari sincere despre nevoia mea de control. Si daca nu cumva gasesc placere sau mai bine zis daca nu gasesc suferinta in a da drumul acestui control. Prin antiteza, obtinerea controlului imi aduce placere si bineinteles fericire.

meditating_work

De multe ori mi-am auzit colegii sau pe mine zicand cat de mult imi place ceea ce fac dar in acelasi timp lamentandu-ma de tot ce tine de acel job, proiect, activitate. Si de fiecare data imi vine in cap imaginea unui pictor tragand o linie pe tabloul lui si blestemand albastrul cat e de albastru, pensula care e prea veche si nu mai aluneca bine si soarele care nu vrea sa stea pe cer in pozitia perfecta. Si asa  am tras eu concluzia mea proprie si personala ca a face ce iti place are doua mari atribute si anume ca:

–          Inseamna o exprimare a propriului eu. Nu a rolului pe care il joc, nu a mastii pe care o port. Nu trebuie sa ma faca sa ma simt mai important decat ceiallti, mai destept, mai in control. Trebuie sa ma faca sa ma simt liber si ca pot sa ma exprim asa cum sunt.

–          Imi da placere indiferent de rezultat si nu simt nevoia sa judec sau sa critic situatia respectiva (ca in exemplul pictorului).

Peste tot circula afirmatia “Do what you love”…but do we really know what we love?

  • Experimentul

0b3b09b334a3198e05181d66acdedfce

Si asa am decis acum ceva vreme sa pornesc un mic experiment personal. Sa incerc sa aduc placere in activitatea mea de zi cu zi de la job fara sa critic ce am de facut sau oamenii cu care trebuie sa interactionez, fara sa cad in judecata ca jobul meu e neimportant sau important, ca par proasta sau desteapta, ca sunt mai buna ca altii sau mai incompetenta, fara sa cad in nevoia de a demonstra ca stiu eu cel mai bine sau nevoia de a iesi in fata, fara sa cad in analiza ca unele taskuri sunt mai inteligente si altele mai plictisitoare. Poate complet altceva fata de ce ar zice majoritatea cartilor despre cum sa atingi succesul. Complet invers fata de ce faceam inainte cand asteptam sa ma nimereasca succesul, implinirea sau rezultatele satisfacatoare ca sa ma pot bucura de ce fac. Imi aduc aminte cand am incercat sa ii explic teoria mea unei colege –  cum mi-a zis ca apreciaza ca nu mai dau importanta jobului intr-o lume atat de stresata. Dar culmea, eu tocmai vroiam sa ii dau in sfarsit importanta jobului – sa ma bucur de jobul asta care ma tine la birou 8 ore pe zi, in loc sa imi judec situatia, colegii, managerii si rezultatele.

Si pot sa zic ca e greu, pentru ca instinctul e sa te bucuri cand rezolvi ceva important, cand esti laudat, cand pari indispensabil sau mai grozav ca cei din jur, cand te simti util, bagat in seama. Instinctul nu e sa te bucuri cand completezi exceluri pentru ca mintea vine sa judece ca asta e pentru cei care nu evolueaza. Nu stralucesti completand exceluri sau butonand la aplicatii.  Dar stralucesti cand organizezi, cand te simti in control, cand conduci meetinguri peste meetinguri si iei decizii importante. Mintea vine sa judece tot timpul. Ce e bine si ce e rau. Cand esti prost si cand esti destept. Cand esti glamour si cand nu. Cand esti implinit si cand nu. Concluzie? Noi suntem chiar singurii si proprii nostri judecatori.

Dar momentan inca mi se pare un experiment interesant si o lectie pentru mine. Si cu siguranta sunt mai fericita acum la birou decat acum cativa ani. Poate fara succes, dar ce sa-i faci? Experimentul e experiment! :))))

La fel facem si cu viata, nu? In loc sa ne bucuram de ea in totalitate, venim si judecam: ca nu e destul de buna, ca e ok numai cand e soare, dar nu si atunci cand ploua. Si ca daca nu te zbati, lupti, castigi – nu evoluezi. Ca cei care se bucura de apusurile de soare fara sa incerce sa ajunga pe soare – sunt “involuati”.

  • Evolutie.

Stiu ca se vorbeste mult despre evolutia personala, dar a vorbi despre asta inseamna intai a fi foarte stabil pe ce simti sa faci si pe a-ti gasi o cale de a exprima ceea ce esti, cine esti. A vorbi despre evolutie cand alerg dupa succes, control, imagine mi se pare ca si cand as incerca sa sar peste un lac in loc sa il trec inot.

Aici internetul e la rang de mare cinste. Tot internetul isi da cu parerea despre asta. Ceea ce nu e deloc rau, sa ne dam cu parerea sau sa exprimam ce simtim. Dar cand citim, poate ar trebui sa mai trecem prin cateva filtre inainte sa inghitim multe articole doar pentru ca apar pe bloguri cu mii de followeri sau ne gadila orgoliile. Poate ar fi bine sa incercam sa ne descoperim propriul mod de a evolua, fara a ne baza pe orice femeie de succes care predica despre cei 10 pasi de atingere a fericirii si implinirii personale.

Mai demult, dadusem peste un articol de pe un blog in care autorul critica barbatul de peste 35 de ani. Cum a ajuns el sa nu stie sa faca un cocktail, sa se imbrace, sa poarte o masina cool si scumpa sau diverse astfel de sintagme. Cum acest barbat nu evolueaza. Autorul a simtit foarte bine ca exista o problema a barbatului. Sunt de accord. La fel exista si o problema a femeii, singura diferenta e ca ea stie sa joace  teatru mai bine decat un barbat. Noua, femeilor ne cam place sa jucam acest teatru in care sa ne luam diverse masti interesante si atragatoare. Barbatul, saracul de el, lipsit de acest talent actoricesc, a cam ramas in toata splendoarea lui. In splenoarea lui de barbat care nu reuseste sa isi exprime sentimentele, sa se bucure de viata, sa faca ce simte sa faca, sa fie expansiv in loc de inchistat. Nu stiu sincer insa daca pe acest barbat o sa il ajute lectiile de stylism, cartile despre coktailuri si incercarea de a fi un barbat cool si la moda. Eu vad asta ca fiind doar o alta masca, cu nimic mai buna decat cea de barbat sters.

Sau moda, un alt subiect interesant dezbatut indelung pe internet. Nu am nimic impotriva in a-ti da cu parerea despre tendinte, viziunea personala despre o tinuta, despre ce e frumos sau nu. E o viziune personala si toti vedem frumosul intr-un anume spectru de culori. Fiecare are propiul lui curcubeu pana la urma, dar de ce sa te enerveze curcubeele altora? Sau sa decizi tu care curcubee sunt mai frumoase si care mai urate? Care mai evaluate si care nu? Dar oare stim asta cand citim pe internet cat de ratate sunt blondele cu unghii false sau cat de proasta e alegerea unei geci de piele ecologica in loc de una de piele adevarata? E ceva groaznic. Cum ai putea sa iesi din casa cu o geaca de piele ecologica? Cum te poti plimba in mall-ul ala plin de produse ieftine in loc sa apreciezi valoarea unui Isabel Marant sau Chanel? Da, stau si eu si ma intreb..cum? Si dupa ne miram ca nu reusim sa ne simtim bine in propriile haine si propriul corp. Cum am putea, cand avem capul plin de ce e corect si ce nu. Cum cand in loc sa pornim alegerea unei tinute de la ce ma face sa ma simt EU azi, ce ma inspira, ce culoare imi da o stare buna, noi incepem cu dictionarul stilistic din cap care incearca dintr-o garderoba mai mult sau mai putin normala sa creeze o tinuta de podium care sa atraga toate privirile si admiratiile si sa ideplineasca 100 de reguli si cerinte. Mai e asta oare creativitate? Mai e asta oare libertate?

Asa ca evoluam – spre barbatii care isi cumpara masini cool si invata sa faca cocktailuri, spre atentia exagerata de a nu ajunge ca blondele “ieftine” de la mall, spre cariere inflorite cu zeci de mii de pasi de success. Tot timpul cu reflectorul spre noi si ce facem. Si ne credem fericiti si impliniti, placandu-ne sa credem ca blondele cu unghii false care au ramas inca pe tendintele de acum 4 ani nu au cum sa cunoasca fercirea noastra evoluata si inteligenta. Pentru ca asta e un adevar care nu ne place sa il zicem la cafea: cum consideram ca cei  de sub noi nu cunosc fericirea. Pai cum ar putea daca nu s-au chinuit sa indeplineasca toate conditiile pe care noi tragem din greu sa le indeplinim?

6fb071a598b29721199c2389a63383e6Si asa ajung si la ultimul paradox. Cand vrem sa gasim fericirea dezvoltandu-ne personal, dar fara sa renuntam la nimic din ce avem azi. Cautam tot felul de metode, citim carti peste carti evitand-o pe cea mai simpla care o avem in fata: aceea de a fi gata sa renunti la tot ceea ce ai, la tot ceea ce esti si ce crezi. Nu te poti dezvolta cand tu vrei sa ramai la fel. La fel, dar cu mai mult succes, iubire, bani, haine, awarduri, laude si fara stres.

Dar tu esti la fel. Si la fel va ramane si fericirea ta.

Asa ca hai sa incetam sa mai vorbim la cafea despre fericire si sa incepem sa o experimentam. Sa renuntam la tot ce am crezut pana acum ca inseamna fericire si sa o luam de la zero, ca niste copii care se bucura de prima jucarie de Craciun. Sa mai dam o sansa fericirii asteia!

Sa incetam sa ne mai plangem de job si colegi si sa incercam sa ne bucuram de proiecte chiar fara a avea rezultate de succes.

Sa nu ne mai mintim intre noi cu cat de mult ne place ce facem si viata care o ducem, si chiar sa incercam sa gasim acea voce interioara si sa o ascultam! Poate cu mai putina galagie chiar reusim sa o auzim.

Sa incetam sa mai citim povesti de succes si sfaturi pentru a-l atinge si sa ne definim propriul succes, independent de cel al celor din jur.

Punct si de la capat!

PS. Si daca totul pare prea greu..take the easy way 🙂

febb8c495f69623cf45065a1b8e732ee

Daca ti-a placut citeste si:

In pozitia perfecta. Ca pe coperta.
In pozitia perfecta. Ca pe coperta.
Pe urmele increderii mele
Pe urmele increderii mele
A face pe plac sau a nu face
A face pe plac sau a nu face
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s